Gand murdar

Imi place sa ma joc cu tine in cele mai neasteptate si mai obraznice moduri! Vreau sa iti plimbi buzele, limba si degetele pe pielea mea, sa descoperi si sa cunosti fiecare parte din mine. Nu sunt perfecta si stiu asta. Dar fiecare cicatrice, fiecare imeprfectiune de pe corpul meu are o poveste. Sunt povesti pe care le cunosti, iar pe altele le vei descoperi treptat, la momentul potrivit. Tu treci usor peste ele, le acoperi cu atingeri care imi dau fiori si ma fac sa imi musc buzele de placere. 

 

Da-mi hainele jos si odata cu ele dezbraca-ma si de frici, de gandurile care dor, de cine am fost inainte de tine! Tot ce conteaza in acele momente este jocul nostru. Obraznic, delicat, romantic…  

Lasa-ma sa detin controlul, sau domina-ma! Stii ca uneori imi este mai greu sa iau o decizie. Dar asa se intampla cand oscilezi intre doua sau mai multe lucruri care iti plac la fel de mult. 

Iarta-ma daca uneori ma pierd in momemnt si iti musc buzele mai tare decat intentionez, daca unghiile mele patrund in pielea ta mai adanc si iti lasa urme pe spate. Dar cum spuneam, fiecare semn spune o poveste, asa ca, data viitoare cand iti vezi zgarieturile sau vanataile pe care ti le las pe piele, aminteste-ti de jocul nostru, de modul in care m-ai facut sa-mi arcuiesc spatele, sa strang cearceaful in palme, sa te strang in brate pentru a te simti mai aproape de mine, pentru a-ti simti pielea calda si usor transpirata lipita de pielea mea. Iar data viitoare, cand ne vedem din nou, vreau sa ne scriem alte povesti pe corp. Ce spui?

Oameni care raman

            Sunt oameni care raman cu tine chiar daca pleaca. Poate pare paradoxal, insa asa se intampla uneori. Pleaca. Pentru ca asta isi doresc sau poate pentru ca nu au de ales. Motivele sunt multe si uneori nici nu le aflam. Doar le putem ghici. Si totusi, desi pleaca, raman cu tine. Iti imbratiseaza constatant zambetele, lacrimile, gandurile, amintirile. Si nu prea stii ce sa faci cu ei. Prezenti si, totusi, absenti. Incerci sa umpli golurile asa cum te pricepi mai bine, si poate reusesti, ori daca nu iti iese din prima, mai incerci. Din nou si din nou si din nou, pana incepi sa te minti ca ti-e mai bine, ca ai reusit sa faci imposibilul: sa pui in acele goluri ceva sau pe altcineva. Folosesti orice iti este la indemana pe post de pansament: o minciuna, un gand, un om, un vis, o iluzie. Cu ele iti carpesti sufletul ranit si incerci sa o iei de la capat. Si iti este greu la inceput sa te mobilizezi. Pasii dor si ecoul celor care au ramas cu tine vibreaza in toata fiinta ta. Auzi o voce de care iti este dor, simti pe piele fiorul unei atingeri, iti musti buzele si mai gusti inca o data un sarut, sau cuvintele brutal de sincere pe care candva aveai curajul sa i le spui. 

Sunt oameni care raman cu tine si inveti sa ii porti ca pe un tatuaj, ca pe o cicatrice. Parca nici nu poti renunta la ei, pentru ca... nici tu nu mai stii de ce. Ii porti cu tine, chiar si atunci cand iti ridici cu degetele colturile buzelor intr-un zambet, pentru ca altfel nu mai stii cum sa zambesti. Dar inveti... Treptat, in timp ce ei raman acolo, in fiinta ta. Sunt oamenii tai, asa ca ii adaugi la colectie si te intrebi cati astfel de oameni vei mai colectiona. Cati vor mai pleca, si cel mai important, cine va ramane?

E. L.

De maine...

       Mereu imi spuneam ca „de maine...”. De maine voi incepe sa scriu, de maine imi voi lasa degetele sa alerge pe tastatura si sa teasa povesti despre culori, sunete, oameni, raze de soare, dimineti lense si orice altceva. Dar acel maine nu mai venea si observam cum, pe zi ce trecea, se adunau din ce in ce mai multe povesti undeva, intr-un colt al sufletului. Se asterneau unele peste altele, in fragmente, si stiam ca vor ramane acolo, uitate. Dar mereu imi spuneam ca „de maine”, asa cum ne promitem ca de maine ne vom schimba, de maine vom incepe noua dieta, de maine vom avea mai mult curaj, de maine vom fi noi, asa cum nu am fost niciodata pana atunci, dar acel „maine” nu mai venea. Poate din comoditate sau poate din alte motive. Uneori, inceputurile pot fi infricosatoare. Nu stii la ce sa te astepti. Pentru mine, acel maine este astazi, cand mi-am propus sa imi rup o bucata din timp sa scriu ori de cate ori simt ca in mine se mai naste cate o poveste. O las sa-mi curga prin vene, sa ajunga in varful degetelor, iar de acolo, aici. Vreau sa imi colectionez amintirile aici, sa nu uit sentimente, oameni, culori, parfumuri si intamplari. Sa le povestesc asa cum pot, sa las o parte din mine aici, asa cum lasam prin locurile prin care trecem, pe buzele pe care le sarutam, pe oamenii pe care ii imbratisam. Peste tot, pe unde trecem, pe unde iubim, pe unde zambim sau suferim, lasam o parte din noi. Dar asta nu inseamna ca devenim mai goi, mai insipizi sau mai incompleti. Din contra, evoluam, ne maturizam, invatam, crestem. 

 

       „De maine voi scrie, voi lasa cuvintele sa-mi curga prin degete, pe taste, si poate, cineva, candva, se va indragosti de cuvintele mele, de povestile mele, de amintirile mele. De maine voi crea lumile mele prin cuvinte, voi jongla cu ele, fara sa stiu cum va arata totul la final. Dar imi pot imagina si pot visa.” Si acel „de maine...” a venit azi.

E.L.