Oameni care raman

            Sunt oameni care raman cu tine chiar daca pleaca. Poate pare paradoxal, insa asa se intampla uneori. Pleaca. Pentru ca asta isi doresc sau poate pentru ca nu au de ales. Motivele sunt multe si uneori nici nu le aflam. Doar le putem ghici. Si totusi, desi pleaca, raman cu tine. Iti imbratiseaza constatant zambetele, lacrimile, gandurile, amintirile. Si nu prea stii ce sa faci cu ei. Prezenti si, totusi, absenti. Incerci sa umpli golurile asa cum te pricepi mai bine, si poate reusesti, ori daca nu iti iese din prima, mai incerci. Din nou si din nou si din nou, pana incepi sa te minti ca ti-e mai bine, ca ai reusit sa faci imposibilul: sa pui in acele goluri ceva sau pe altcineva. Folosesti orice iti este la indemana pe post de pansament: o minciuna, un gand, un om, un vis, o iluzie. Cu ele iti carpesti sufletul ranit si incerci sa o iei de la capat. Si iti este greu la inceput sa te mobilizezi. Pasii dor si ecoul celor care au ramas cu tine vibreaza in toata fiinta ta. Auzi o voce de care iti este dor, simti pe piele fiorul unei atingeri, iti musti buzele si mai gusti inca o data un sarut, sau cuvintele brutal de sincere pe care candva aveai curajul sa i le spui. 

Sunt oameni care raman cu tine si inveti sa ii porti ca pe un tatuaj, ca pe o cicatrice. Parca nici nu poti renunta la ei, pentru ca... nici tu nu mai stii de ce. Ii porti cu tine, chiar si atunci cand iti ridici cu degetele colturile buzelor intr-un zambet, pentru ca altfel nu mai stii cum sa zambesti. Dar inveti... Treptat, in timp ce ei raman acolo, in fiinta ta. Sunt oamenii tai, asa ca ii adaugi la colectie si te intrebi cati astfel de oameni vei mai colectiona. Cati vor mai pleca, si cel mai important, cine va ramane?

E. L.