De maine...

       Mereu imi spuneam ca „de maine...”. De maine voi incepe sa scriu, de maine imi voi lasa degetele sa alerge pe tastatura si sa teasa povesti despre culori, sunete, oameni, raze de soare, dimineti lense si orice altceva. Dar acel maine nu mai venea si observam cum, pe zi ce trecea, se adunau din ce in ce mai multe povesti undeva, intr-un colt al sufletului. Se asterneau unele peste altele, in fragmente, si stiam ca vor ramane acolo, uitate. Dar mereu imi spuneam ca „de maine”, asa cum ne promitem ca de maine ne vom schimba, de maine vom incepe noua dieta, de maine vom avea mai mult curaj, de maine vom fi noi, asa cum nu am fost niciodata pana atunci, dar acel „maine” nu mai venea. Poate din comoditate sau poate din alte motive. Uneori, inceputurile pot fi infricosatoare. Nu stii la ce sa te astepti. Pentru mine, acel maine este astazi, cand mi-am propus sa imi rup o bucata din timp sa scriu ori de cate ori simt ca in mine se mai naste cate o poveste. O las sa-mi curga prin vene, sa ajunga in varful degetelor, iar de acolo, aici. Vreau sa imi colectionez amintirile aici, sa nu uit sentimente, oameni, culori, parfumuri si intamplari. Sa le povestesc asa cum pot, sa las o parte din mine aici, asa cum lasam prin locurile prin care trecem, pe buzele pe care le sarutam, pe oamenii pe care ii imbratisam. Peste tot, pe unde trecem, pe unde iubim, pe unde zambim sau suferim, lasam o parte din noi. Dar asta nu inseamna ca devenim mai goi, mai insipizi sau mai incompleti. Din contra, evoluam, ne maturizam, invatam, crestem. 

 

       „De maine voi scrie, voi lasa cuvintele sa-mi curga prin degete, pe taste, si poate, cineva, candva, se va indragosti de cuvintele mele, de povestile mele, de amintirile mele. De maine voi crea lumile mele prin cuvinte, voi jongla cu ele, fara sa stiu cum va arata totul la final. Dar imi pot imagina si pot visa.” Si acel „de maine...” a venit azi.

E.L.