...ai vrea sa pui viata pe mut. Sa nu mai auzi tipetele care te fac sa tresari si sa tremuri din toate incheieturile.
...realizezi ca esti facut din bucati din oamenii care te fac sa iti strangi pumnii pana simti ca unghiile iti intra in carne. Si doare...
...simti ca nu iti mai apartii. Nu te mai recunosti. Si nici nu mai stii unde sau cand te-ai pierdut. Pur si simplu nu mai esti!
...esti atat de fragil incat ai senzatia ca un cuvant in plus iti va rupe sufletul in doua. Si totusi, atat de puternic, incat chiar si atunci cand te spargi in milioane de bucati, cand simti ca mai mult de atat nu poate sa te doara, gasesti in tine acea forta care te ajuta sa te ridici si sa o iei de la capat. Din nou si din nou.
...ai vrea pur si simplu sa nu mai fi. Sau cel putin nu tu, nu atunci, nu asa.
...iti inghiti lacrimile sau ti le stergi cu degete tremurande. Si iti promiti ca vei fi mai puternic, ca nu te vei mai lasa calcat in picioare de cei care iti intra in suflet fara sa-ti ceara permisiunea si fara sa fie atenti pe unde calca. Pentru ca de fapt tu nu insemni nimic pentru ei.
...nu ai nevoie de cuvinte, ci doar de o imbratisare din partea mamei. Doar sa stai cu obrazul lipit de ea si sa simti ca nimic nu te mai poate atinge. Insa se pare ca ceri prea mult.
...in loc de scuze primesti un zambet batjocoritor, pentru ca se pare ca pentru ei nu meriti mai mult de atat.
...te simti al nimanui, pierdut printre oamenii care ar trebui sa te faca sa te simti in siguranta printre ei, protejat, iubit.
...acasa nu mai e acasa, ci doar un loc in care poti fi oricine si oricum, numai tu insuti nu.
...inveti sa te descoperi tocmai prin oameni necunoscuti, care vad in tine ceea ce tu nici macar nu ai indraznit sa crezi ca poti fi candva.
...realizezi ca finalurile pot fi de fapt noi inceputuri. Si parca nu iti mai este teama de necunoscut, pentru ca in timp ai invatat sa supravietuiesti, sa cazi si sa te ridici, sa te pierzi si sa te regasesti, sa fii singur tu cu tine si sa fie suficient uneori.
...inveti sa traiesti.
...simti ca nu iti mai apartii. Nu te mai recunosti. Si nici nu mai stii unde sau cand te-ai pierdut. Pur si simplu nu mai esti!
...esti atat de fragil incat ai senzatia ca un cuvant in plus iti va rupe sufletul in doua. Si totusi, atat de puternic, incat chiar si atunci cand te spargi in milioane de bucati, cand simti ca mai mult de atat nu poate sa te doara, gasesti in tine acea forta care te ajuta sa te ridici si sa o iei de la capat. Din nou si din nou.
...ai vrea pur si simplu sa nu mai fi. Sau cel putin nu tu, nu atunci, nu asa.
...iti inghiti lacrimile sau ti le stergi cu degete tremurande. Si iti promiti ca vei fi mai puternic, ca nu te vei mai lasa calcat in picioare de cei care iti intra in suflet fara sa-ti ceara permisiunea si fara sa fie atenti pe unde calca. Pentru ca de fapt tu nu insemni nimic pentru ei.
...nu ai nevoie de cuvinte, ci doar de o imbratisare din partea mamei. Doar sa stai cu obrazul lipit de ea si sa simti ca nimic nu te mai poate atinge. Insa se pare ca ceri prea mult.
...in loc de scuze primesti un zambet batjocoritor, pentru ca se pare ca pentru ei nu meriti mai mult de atat.
...te simti al nimanui, pierdut printre oamenii care ar trebui sa te faca sa te simti in siguranta printre ei, protejat, iubit.
...acasa nu mai e acasa, ci doar un loc in care poti fi oricine si oricum, numai tu insuti nu.
...inveti sa te descoperi tocmai prin oameni necunoscuti, care vad in tine ceea ce tu nici macar nu ai indraznit sa crezi ca poti fi candva.
...realizezi ca finalurile pot fi de fapt noi inceputuri. Si parca nu iti mai este teama de necunoscut, pentru ca in timp ai invatat sa supravietuiesti, sa cazi si sa te ridici, sa te pierzi si sa te regasesti, sa fii singur tu cu tine si sa fie suficient uneori.
...inveti sa traiesti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu