Portretul unei dimineti

Intai am auzit-o. Era agitata si imi batea din cand in cand cu crengi in geam sau facea tabla de pe acoperis sa fredoneze acel cantec furios al zilelor de toamna. Se auzea si in casa, in lemnele care trosneau in soba, din ce in se mai stins. Apoi am inceput sa ii simt parfumul. Miroasea a caldura data de soba in care lemnele se transformau in cenusa, mirosea a frigul de pe obrajii mamei, venita de afara, care intra usor in camera pentru a verifica daca este suficient de cald. Dupa aceea, printre gene, am inceput sa o vad, din ce in ce mai clar, prin perdea. Era usor intunecata: una dintre milioanele de masti pe care stie sa le poarte. Acum era nelinistita, exact asa cum imi placea, si asta pentru ca ma facea sa ma simt in siguranta, la adapost, in camera mea, in semintuneric, cu peretii careia pe se juca usor lumina focului din soba, cand usa se deschidea. Apoi am inceput sa o simt. Era calda, asa cum statea, sub patura, langa mine, era confortabila, precum perna pe care inca imi odihneam visele. Si, cand intr-un final am renuntat la imbratisarea calda a patului, dupa ce mi-am scuturat genele de ultimele firimituri ale visului, am inceput sa o si gust. Era usor amaruie, precum cafeaua din cana ce imi incalzea mainile, apoi a devenit dulce, precum gemul de gutui pe care il intindeam usor pe paine.

Cam asa arata portretul acestei dimineati. Este agitata, muzicala, colorata, parfumata si are gust. Imi plac zilele care incep astfel, imi place tumultul acelor ore ale diminetii lenese, in care imi permit sa nu ma uit la ceas, si doar sa stau in pat, in pijama, cu gandul aiurea, simtinud-ma ocrotia de cei patru pereti, de patura calda, de perna comoda si de mama care se aigura, fara a face zgomot, ca este cald si bine in camera, totul in timp ce afara e furie... o dimineata furioasa, care imi da liniste interioara.